sărăcel, ~ea a [At: I. GOLESCU, C. / V: sălicel / Pl: ~ei, ~e / E: sărac + -el, -ea] 1-2 (Reg; șhp) (Destul de) sărac (7).

sălicel, ~ea a vz sărăcel

sara(n)gèle n. pl. 1. od. la Turci, cea mai veche cavalerie turcească (înlocuită mai târziu cu spahii); 2. la Români, corp de călăreți neregulați (românizat în sărăcei): cu catane sarangele care poartă slujbe grele POP. [Turc. SARYDJA, lit. cei galbeni, după culoarea hainelor și a steagului lor].

sărăcei m. pl. od. corp de călăreți în număr de 500 cari, împreună cu scutelnicii, formau călărimea Bucureștilor sub căpitanul spătăriei: sărăcei, scutelnici, ageri călăreți BOL. [Formă românizată din saragele].

SĂRĂCEL adj., s. v. sărăcuț.

sărăcel adj., s. v. SĂRĂCUȚ.