OSC, -Ă, osci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-o veche populație din Italia centrală sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține oscilor (1), referitor la osci. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de osci (1). – Din fr. osque.

osc, ~ă [At: GRAUR, I. L. 201 / Pl: osci, osce / E: fr osque] 1 sm (Lpl) Veche populație din Italia centrală. 2-3 smf, a (Persoană) care făcea parte din această populație. 4 a Care aparține oscilor (1). 5 a Care se referă la osci (1).

OSC, -Ă, osci, -ce, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte dintr-o veche populație din Italia centrală sau care era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține oscilor (1) sau care se referă la osci. – Din fr. osque.

OSC, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) dintr-o populație antică din zona centrală a Apeninilor. ◊ s. f. limbă indo-europeană vorbită de osci. (< fr. osque)

osc adj. m., s. m., pl. osci; adj. f., s. f. oscă, pl. osce

osc adj. m., s. m., pl. osci; adj. f., s. f. oscă, pl. osce

osc s. m., adj. m., pl. osci; f. sg. oscă, g.-d. art. oscei, pl. osce

oscă (limbă) s. f., g.-d. art. oscei

oscă (limbă) s. f., g.-d. art. oscei

oscă (limba) s. f., g.-d. art. oscei

OSCĂ s. f. (cf. fr. osque): limbă din grupul italic (împreună cu etrusca, falisca, veneta, latina și umbriana), vorbită de triburile oscilor din Italia centrală și sudică.