NĂZĂRI, năzar, vb. IV. (Pop. și fam.) 1. Refl. A i se părea cuiva că vede sau că aude ceea ce nu există; a i se năluci. ♦ A-i veni cuiva deodată o idee (ciudată), o toană, un capriciu. 2. Intranz. și refl. A se arăta vederii (pentru scurt timp); a se întrezări. ♦ Tranz. A vedea (nedeslușit, de departe); a zări, a observa. [Prez. ind. și: năzăresc] – Din sl. nazirati.

năzări [At: HERODOT (1645), 133 / V: (nob) lă~ / Pzi: ~resc / E: slv назьрѣти] 1 vt (Pop) A vedea nedeslușit, de departe Si: a întrezări, a zări. 2 vt (Pop) A observa. 3 vt (Reg) A ochi. 4-5 vri (Ccd) A se arăta vederii de departe, nedeslușit Si: a se ivi, a se zări. 6-7 vri A i se părea că aude, că vede etc. ceva. 8-9 vri (Pex) A-și închipui. 10 vi (D. închipuiri, idei neobișnuite, ciudate) A-i veni în minte. 11 vi (Rar) A avea poftă de ceva. 12 vi A-i veni chef. 13 vr (Înv; d. cai) A se speria.

NĂZĂRI, năzăresc, vb. IV. 1. Refl. A i se părea cuiva că vede sau că aude ceea ce nu există; a i se năluci. ♦ A-i veni cuiva deodată o idee (ciudată), o toană, un capriciu. 2. Intranz. și refl. A se arăta vederii (pentru scurt timp); a se întrezări. ♦ Tranz. (Pop.) A vedea (nedeslușit, de departe); a zări, a observa. [Prez. ind. și: năzar] – Din sl. nazirati.

NĂZĂRI, pers. 3 năzare și năzărește, vb. IV. 1. Intranz. A apărea vederii pentru scurt timp, a se ivi, a se întrezări. O clipă a năzărit apa-morților spre mormîntul vechii Histrii. SADOVEANU, O. L. 22. Lui Stoicea îi năzări... o sclipitură ca de brici. Era iazul. GALACTION, O. I 46. Năzare bătrînul în bolta ferestii, În pletele-i albe cunună de trestii. EMINESCU, O. IV 327. ◊ Refl. Un cap buhos se năzări la geam. CAMILAR, N. I 76. Nestinsul foc de veghe se năzărește mic. LESNEA, I. 34. Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare. IOSIF, P. 26. ♦ Tranz. (Rar) A zări, a vedea. Ioviță, frate, asculta, Îndărăt că se uita, Puținel că-l năzărea. PĂSCULESCU, L. P. 258. Osteniți și însetați nevoie-mare, năzăriră o fată mare, care cînta și secera cu multă hărnicie în mijlocul unui lan de griu. ȘEZ. XII 112. 2. Refl. (Construit cu dativul) A i se părea cuiva că vede sau aude ceva ce nu există; a i se năluci. Parcă i se năzărea între buruiene umbra lui Mitru. CAMILAR, N. I 109. Mereu i se năzărea că aude pași prin grădină sau prin celelalte camere. REBREANU, R. II 119. I se năzare ca la caii cei cu nărav. ALECSANDRI, T. 1173. ♦ A-i veni cuiva o idee ciudată, bizară, a fi cuprins de o toană, de un capriciu. I se năzare de măritiș. STANCU, D. 312. I s-a năzărit că nu e bună mîncarea. SANDU-ALDEA, U. P. 191.

A NĂZĂRI pers. 3 năzare intranz. A apărea vag și fugitiv (ca o nălucă); a se arăta vederii pentru un timp scurt; a năluci. [Și năzărește] /<sl. nazirati

A SE NĂZĂRI pers. 3 se năzare intranz. 1) (construit cu dativul) A i se părea ca real (ceea ce, de fapt, nu există); a (i) se năluci. 2) A-i veni un gând ciudat și neașteptat; a-i abate. [Și se năzărește] /<sl. nazirati

năzărì v. a prinde frică, vorbind de caii cu nărav. [V. nazar].

năzărì v. a vedea confuz, a-i părea cuiva: îi se năzare nu știu ce NEGR. [Slav. NAZIRATI (v. zare)].

năzáre și năzăréște (se) v. refl. impers. (sîrb. nazirati, a zări, a vedea confuz; nsl. nazirati, a te uĭta speriat, d. vsl. nazirati, nazrĭeti, a inspecta, a observa. – Conj. numaĭ să i se năzărească. V. năzar, zăresc). Se zărește slab (Olt.): o luminiță care se abea se năzărea (NPl. Ceaur, 124). A ți se năzări, a ți se părea, a avea vedeniĭ (halucinațiunĭ) care produc frică: i s’a năzărit un lup pe drum.

năzări² (a i se ~) vb. refl., ind. prez. 3 sg. mi (etc.) se năzare, imperf. 3 sg. mi se năzărea; conj. prez. 3 sg. să mi se năzară

năzări¹ (a ~) (pop., fam.) vb., ind. prez. 1 sg. năzar, 2 sg. năzari, 3 sg. năzare, imperf. 1 năzăream; conj. prez. 1 sg. să năzar, 3 să năzară; imper. 2 sg. afirm. năzari

!năzări (a ~) (pop., fam.) vb., ind. prez. 3 sg. năzare, imperf. 3 sg. năzărea; conj. prez. 3 să năzară

năzări vb., ind. prez. 3 sg. năzare / năzărește, imperf. 3 sg. năzărea; conj. prez. 3 sg. și pl. năzară / năzărească

năzări (năzăresc, năzărit), vb. – 1. (Rar) A întrezări, a descoperi. – 2. (Rar) A apărea, a se arăta. – 3. (Refl.) A i se părea, a avea impresia. Sl. nazrĕti „a întrezări” (Miklosich, Slaw. Elem., 31; Miklosich, Lexicon, 404; Cihac, II, 469), cf. sl., bg. nazirati. La ultimul sens poate exista o încrucișare cu sl. nazorŭ „bănuială”. – Der. năzăritură, s. f. (închipuire); năzarnic, adj. (cu toane); năzăreală, s. f. (viziune).

NĂZĂRI vb. 1. v. părea. 2. a-l apuca, a-i cășuna, a-i veni, (înv. și reg.) a-i abate, (Transilv.) a-i tonca, (fig.) a-i trăsni. (Nu știu ce i s-a ~ așa deodată.)

NĂZĂRI vb. 1. a crede, a-și imagina, a-și închipui, a i se părea, (înv. și pop.) a i se năluci. (Ți s-a ~ numai că l-ai văzut.) 2. a-l apuca, a-i cășuna, a-i veni, (înv. și reg.) a-i abate, (Transilv.) a-i tonca, (fig.) a-i trăsni. (Nu știu ce i s-a ~ așa deodată.)

NĂZĂRI vb. IV. 1. Tranz. (Popular) A vedea (nedeslușit, de departe); a zări, a întrezări; a observa. cf. barcianu, tdrg, șăineanu, d. u. Năzăream prin întuneric sentinelele care ne păzeau. stancu, r. a. ii, 390, cf. 66. Peste cîmp că se uita, Trei cîrlăiori năzărea. Mat. folk. 124, cf. 47, 192, 688. Osteniți și însetați nevoie mare, năzăriră o fată mare care cînta și secera cu multă hărnicie. șez. xii, 112. Într-un deal mi să urca, În toate părți să uita, Poate o năzări ceva. păsculescu, l. p. 236, cf. 204, 258, novacoviciu, c. b. i, 14. Mîne-n zori să-l năzăresc Și cu el să vorbesc. gr. s. v, 138, cf. arh. Olt. xxi, 271, alr i 306/810. ♦ (Regional) A ochi, a ținti (Banloc-Timișoara). alr i 1 217/35. 2. Refl. și intranz. (Adesea cu un complement în dativ) A se arăta vederii, a apărea înaintea ochilor (de departe, nedeslușit); a se ivi, a se zări. cf. ddrf. Frînturi de oaste-aleargă pe-apucate, Ard satele... Departe se năzare Un greu convoi cu strigăt de pierzare. iosif, v. 69. Oblonite... rămîn ferestrele beciului vostru și nu se mai năzare nimic înlăuntru. ciaușanu, r. scut. 16. Lui Stoicea îi năzări, printre copacii ce dădeau devale, o sclipitură ca de brici. Era iazul. galaction, o. 46. În calea mea, rugina roșcată se năzare, Pe culmele pleșuve și colburi ce plutesc. lesnea, p. e. 29, cf. id. i. 34, pribeagul, p. r. 57. În fața ochilor i se năzărea cîmpul cu zăpada jupuită ici, colo. v. rom. noiembrie 1953, 159. Un cap bubos se năzări la geam. camilar, n. i, 76, cf. 173. Satul departe. Nu se cunoștea decît o luminiță care de-abia se năzărea. plopșor, c. 125, cf. com. din straja-rădăuți. ◊ (Despre imagini nereale, fantastice) Mă grămădeam lîngă mama ca nu cumva să fiu înhățat de vreuna din dihăniile ce mi se năzăreau. gane, n. iii, 57. Trecînd printr-o pădurice, mi se tot năzăreau pe după huciuri turbane și fesuri turcești. conv. Lit. xvii, 71. Se vede că-ți năzăresc tot soiul de minuni. i. negruzzi, s. iii, 230. Și se năzare chipul strigoilor pe horn. lesnea, i. 8. I s-a scrîntit muierea. I se năzar copiii pieriți, ca niște pui cu fulgit sadoveanu, o. xvii, 316. Parcă mi s-a năzări, o lumină de pe ceea lume. camilar, n. ii, 420. cf. 16, i, 85, 109, 202, rădulescu-codin, l. 127, pamfile, c. ț. 46. 3. refl. impers. A i se părea că aude, că vede etc. ceva, (învechit și popular) a i se năluci (2); p. ext. a-și închipui, a-și imagina, a crede. I se năzări în somn cu[m] să fie venit Dumnăzău. herodot (1645), 133. Eu îmi năluceam că iaste lucru puțin a măniia pre D[u]mnezeu, nici nu mi se năzărea ceva groază și spaimă în păcate. maior, p. 119/9, cf. lb. Lui i se năzare, gata să-l înghită, Grozavul mormînt. c. stamati, p. 272. Pentru că mi-e drag să șăd la vorbă, hop! li se năzare nu știu ce. negruzzi, în pr. dram. 454, cf. conv. Lit. iv, 92. Dă perdeluța într-o parte și i se năzărește că vede în pragul din față două umbre albe. caragiale, o. i, 52, cf. ddrf. În vreo două rînduri i s-a năzărit că nu e bună mîncarea. sandu-aldea, u. p. 190. Unii slujbași moldoveni... dacă li se năzărea ceva neplăcut băteau pe căpitanii de poștă. n. a. bogdan, c. m. 150. Năzuise să fie și orator și i se năzărise că a și ajuns la această culme. ciaușanu, r. scut. 44. Mereu i se năzărea că aude pași prin grădină. rebreanu, r. ii, 119, cf. 149, id. nuv. 63. I se năzărește că în starea în care se află, i-ar fi o mare ușurare să cunoască și altă femeie decît soția lui. camil petrescu, t. ii, 303. Nu-i nimica, Constandine. Mi s-a năzărit! sadoveanu, o. vii, 329, cf. xiii, 670. Oamenilor li se năzărea că aud aevea zbîrnîitul mașinilor. scînteia, 1952, nr. 2 398. Ți se năzare ori ai înnebunit? arghezi, c. o. 99, cf. id. s. p. 48, beniuc, v. 137. Li s-o fi năzărit ceva... Acuma s-au liniștit. galan, z. r. 103, cf. id. b. ii, 106. I se năzări că s-o fi întors Todericiu de la Budapesta. vornic, p. 195. Cînd s-a însurat, i s-a năzărit că de acum înainte trebuia să pășească în fruntea satului. t. popovici, se. 138, cf. rev. crit. iii, 162, i. cr. v, 374, gr. s. vi, 241, a v 15, 16, vi 26. ♦ Intranz. (Despre închipuiri, idei neobișnuite, ciudate) A-i apărea, a-i veni în minte. Să scrii din ce-ți năzare și, răzimat în cot, Uitîndu-ți călimara, să-nmoi penița-n gură. arghezi, c. o. 149. Ce ți-a năzărit, femeie? Cine ți-a vîrît năzbîtiile astea în cap? baranga, r. f. 22. ♦ (Rar) A avea poftă (de ceva), a-i veni chef. I se năzare de măritiș. stancu, d. 312. ♦ Refl. (Învechit; despre cai) A se speria. Caii s-au năzărit. ap. ddrf, cf. ȘĂINEANU, D. U. – prez. ind.: năzăresc și năzar. – Și: (neobișnuit) lăzări vb. IV. dr. x, 379. – Din v. sl. НаЗБРѢТИ.