spârcuit¹ sns [At: ALR I, 1 583/510 / E: spârcui¹] (Reg) Spargere (7).

spârcuit², ~ă a [At: CANTEMIR, HR. 83 / V: (înv) spăr~ / Pl: ~iți, ~e / E: spârcui¹] (Îrg) 1 (D. oameni și d. animale) Rupt, tăiat etc. în bucăți. 2 (D. armate, colectivități, mulțime de oameni etc.) Spart² (5).

spărcuit, ~ă a vz spârcuit

SPÎRCUIT, -Ă, spîrcuiți, -te, adj. (Învechit și regional) Rupt în bucăți; sfîșiat, sfîrticat, ciopîrțit. ♦ Zdrobit, distrus, nimicit; (despre grupuri, colectivități) pus pe fugă, risipit, împrăștiat. Somotreț era acum un simplu punct unde fusese trimis în refacere regimentul spîrcuit. SADOVEANU, M. C. 99.

SPÂRCUIT adj. v. împrăștiat, risipit, sfârtecat, sfâșiat.

spîrcuit adj. v. ÎMPRĂȘTIAT. RISIPIT. SFÎRTECAT. SFÎȘIAT.

SPÎRCUIT adj. (Mold.) 1. Sfîrtecat, rupt în bucăți. Alții, de coadele a cai sireapi și nemoliț, cu iute alergătură, tîrîiț și pre a uliților pietre șpîrcuit. CD 1698, 15^v. 2. Distrus, nimicit; risipit, împrăștiat. Spîrcuită oastea și fără nici o tocmeală. M. COSTIN. Decheval văzîndu-și oamenii răsipiți și în toate părțile spîrcuiți..., singur șie ș-au făcut moarte. CANTEMIR, HR.; cf. PSEUDO-MUSTE. Variante: șpîrcuit (CD 1698, 15^v; CANTEMIR, HR.). Etimologie: spîrcui. Vezi și spîrcui. Cf. s t r o p ș i t.