smucitură sf [At: BIBLIA (1688), ap. TDRG / V: (pop) ~unc~, zm~, zmunc~, (înv) zmăc~, (reg) smâc~, smânc~, zmâc~, zmânc~ / Pl: ~ri / E: smuci + -tură] 1 Smucire (2). 2 (Rar) Sacadă (1).

SMUCITURĂ, smucituri, s. f. (Și în forma smuncitură) Faptul de a smuci; mișcare bruscă. După ce s-a trîntit în fotoliu, și-a apropiat cu o smuncitură maldărul de dosare. GALAN, B. I 13. Dintr-o dată, din desiș se auzi un nechezat de cal ș-o smuncitură. SADOVEANU, O. VII 37. Calul se opri cîteva clipe, suflă puternic, apoi o smucitură a frîului îl sili iar să pornească. GÎRLEANU, L. 29. – Variantă: smuncitură s. f.

smâcitură sf vz smucitură

smâncitură sf vz smucitură

smuncitură sf vz smucitură

zmăcitură sf vz smucitură

zmâcitură sf vz smucitură

zmâncitură sf vz smucitură

zmucitură sf vz smucitură

zmuncitură sf vz smucitură

zmîncitură s.f. v. smucitură.

zmucitură s.f. v. smucitură.

zmucitúră (vest) și zmuncitúră (est) f., pl. ĭ. Rezultatu zmuncituriĭ; zmunciturile hoțuluĭ ca să scape din mîna gardistuluĭ. – În Munt. vest zmîcitură (CL. 1910, 434). Și zmînc-.

smucitură s. f., g.-d. art. smuciturii; pl. smucituri

smucitură s. f., g.-d. art. smuciturii; pl. smucituri

smucitură s. f., g.-d. art. smuciturii; pl. smucituri

SMUCITURĂ s. smuceală, smucire, smucit. (Cu o ~...)

SMUCITURĂ s. smuceală, smucire, smucit. (Cu o ~...)