SCÂRȚÂIALĂ, scârțâieli, s. f. Scârțâit¹. [Pr.: -ță-ia-] – Scârțâi + suf. -eală.

scârțâială sf [At: I. GOLESCU, C. / P: ~țâ-ia~ / V: (rar) ~țăi~, (reg) ~ți~ / Pl: ~ieli / E: scârțâi + -eală] Scârțâit¹ (1).

SCÂRȚÂIALĂ, scârțâieli, s. f. Scârțâit¹. [Pr.: -țâ-ia-] – Scârțâi + suf. -eală.

scârțăială sf vz scârțâială

scârțială sf vz scârțâială

SCÎRȚĂIALĂ s. f. v. scîrțîială.

SCÎRȚIIALĂ s. f. v. scîrțîială.

SCÎRȚÎIALĂ, scîrțîieli, s. f. Faptul de a scîrțîi și zgomotul produs; scîrțîit (mai ales repetat, prelungit). Fuma scuipînd și plimbîndu-se însoțit de o scîrțîială enervantă a ghetelor cu gumă. C. PETRESCU, C. V. 278. – Pl. și: (rar) scîrțîiele (GOROVEI, C. 297). – Variante: scîrțăială, scîrțiială s. f.

scîrțîĭálă f.,pl. ĭelĭ. Acțĭunea de a scîrțîĭi mereŭ: îs sătul de atîta scîrțîĭală.

scârțâială s. f., g.-d. art. scârțâielii; pl. scârțâieli

scârțâială s. f., g.-d. art. scârțâielii; pl. scârțâieli

scârțâială s. f., g.-d. art. scârțâelii; pl. scârțâieli

SCÂRȚÂIALĂ s. 1. v. scârțâit. 2. scârțâire, scârțâit, scrâșnet, scrâșnire, scrâșnit. (~ cheii în broască.)

SCÎRȚÎIALĂ s. 1. scîrțîit, scîrțîitură. (~ dușumelii.) 2. scîrțîire, scîrțîit, scrîșnet, scrîșnire, scrîșnit. (~ cheii în broască.)

scârțâiálă, scârțâieli, s.f. Faptul de a scârțâi și zgomotul produs: „Apoi femeia o luat banii și și-o luat cizme cu scârțâială și sucnă și s-o dus la beserică” (Bilțiu, 2007: 356). – Din scârțâi + suf. -eală (MDA).