popie sf [At: PRAV. GOV. 52^r/7 / Pl: ii / E: popă¹ + -ie] 1-2 (Pfm) Preoție (1-2). 3 (Reg; îe) A se lăsa de ~ia (cuiva) A renunța la serviciile unui preot. 4 (Reg; îae) A refuza să mai facă parte din parohia unui preot. 5 (Reg; îae) A nu mai voi să dea ascultare preotului.

POPIE s. f. (Popular sau familiar; uneori cu sens depreciativ) Demnitatea de popă, funcția pe care o îndeplinește popa. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băiatul tău oleacă de carte, nu numaidecît pentru popie, cum chitește Smaranda, că și popia are multe năcăfale. CREANGĂ, A. 22. Stoian Șoimul, popă vechi... Ce s-au lăsat de popie Și de sfînta leturghie De s-au dat în haiducie. ALECSANDRI, P. P. 97.

POPIE f. pop. Funcție de popă; preoție. /popă + suf. ~ie

popie f. demnitate de popă.

popíe f. (d. popă). Fam. Preuție.

popie (pop., fam.) s. f., art. popia, g.-d. popii, art. popiei

popie (pop., fam.) s. f., art. popia, g.-d. popii, art. popiei

popie s. f., art. popia, g.-d. art. popiei; pl. popii

POPIE s. v. preoție.

POPIE s. (BIS.) preoție, (livr.) sacerdoțiu.

popíe, popii, s.f. (pop.) Preoție: „Nu vom plăti pe o popie / De tri ori câte o mie” (Bârlea, 1909: 190). – Din popă + suf. -ie (Scriban, DEX).