NEBĂNUIT, -Ă, nebănuiți, -te, adj. Care nu poate fi bănuit, presupus; neașteptat, neprevăzut; p. ext. foarte mare. – Pref. ne- + bănuit.

nebănuit, ~ă [At: ANGHEL, PR. 74 / Pl: ~iți, ~e / E: ne- + bănuit] 1 a Care nu este bănuit. 2 a Care nu poate fi presupus Si: neașteptat, neprevăzut. 3 a (Pex) Foarte mare. 4 av (Udp „de”) Neașteptat de...

NEBĂNUIT, -Ă, nebănuiți, -te, adj. Care nu poate fi bănuit, presupus; neașteptat, neprevăzut; p. ext. foarte mare. – Ne- + bănuit.

nebănuit a. care nu e sau nu poate fi bănuit.

nebănuit adj. m., pl. nebănuiți; f. nebănuită, pl. nebănuite

nebănuit adj. m., pl. nebănuiți; f. nebănuită, pl. nebănuite

nebănuit adj. m., pl. nebănuiți; f. sg. nebănuită, pl. nebănuite

NEBĂNUIT adj. v. neașteptat.

NEBĂNUIT adj. imprevizibil, nescontat, surprinzător. (Roman cu un final ~.)

Nebănuit ≠ bănuit, suspect, presupus corectat(ă)

NEBĂNUIT, -Ă adj. 1. Negativ al lui bănuit. cf. camil petrescu, v. 10, sebastian, T. 315, SADOVEANU, O. IX, 132, ARGHEZI, S. P. 46. 2. Care nu ar fi putut fi bănuit, presupus, neașteptat, neprevăzut; p. ext. foarte mare. S-au coborît în adîncurile nebănuite. anghel, pr. 74. Pe nesimțite, Spre înălțimi nebănuite Ne-am ridicat parcă pe-o treaptă. camil petrescu, v. 102. Și se ivi, o dată cu omul slobod, munca. Din pravila ei aspră, el își făcu porunca De fiecare clipă, simțind întîi, cu frică, în el nebănuite puteri că se ridică. arghezi, c. o. 28, cf. id. b. 11. ◊ (Adverbial; legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) O măsură nebănuit de aspră. – pl.: nebănuiți, -te. – pref. ne- + bănuit.