fâneață sf [At: (a. 1742) IORGA, S. D. VI, 40 / V: fâneț sn / Pl: ~ețe / E: fân + -eață] Teren pe care crește iarbă pentru fân Si: fânărie (1), fănaț (1).

FÂNEAȚĂ fânețe f. Loc unde crește iarbă pentru fân. /fân + suf. ~eață

fâneț sn vz fâneață

FÎNAȚ (pl. -ațe) sn., FÎNEAȚĂ sf. (pl. -ețe) 🚜 1 Cîmpie, livadă pe care se lasă să crească iarba spre a fi cosită și a fi făcută fîn: să mi se strice o mulțime de fălci de arătură și de fînaț ALECS.; în fața otelului e un ostrov cu fîneață și drumuri printre copaci VLAH. ¶ 2 Iarba destinată pentru fîn: afundată pînă la brîu în fîneață DLVR.; în aerul căldicel e un miros dulce de fîneață și de sulcină VLAH. [lat. *fēnacium].

FÎNEAȚĂ, fînețe, s. f. Fînaț (1), fînărie (1). Fînețele porneau ca valurile unei mări, șuierînd cîteodată, adiind încet adeseori, pline totdeauna de zvonul lumii nevăzute, ascunsă în sînul lor. SADOVEANU, O. I 161. După cîteva ceasuri de rătăcire în fînețele cosite și de-a curmezișul miriștilor țepoase, trebuia să odihnim în amiaz, la moară. C. PETRESCU, S. 24. Pe fînețele-nflorite cu frumoase albăstrele, Curge ca o bucurie pîrîuașul cristalin. BELDICEANU, P. 57.

FÎNAȚĂ s. f. v. fîneață.

fînáț n., pl. urĭ, și (maĭ des) fîneáță f., pl. fînețe și (Btș.) fînețe (d. fîn). Ĭarbă bună de cosit, de făcut fîn. Suprafață acoperită de asemenea ĭarbă. Pl. fînețurĭ (Lung. Univ. 9 Dec. 19 9; 3, 2). V. pășune.

fâneață s. f., g.-d. art. fâneței; pl. fânețe

fâneață s. f., g.-d. art. fâneței; pl. fânețe

fâneață s. f., g.-d. art. fâneței; pl. fânețe

FÂNEAȚĂ s. cositură, fânaț, (Transilv. și Ban.) prat. (Loc de ~.)

FÎNEAȚĂ s. cositură, fînaț, (Transilv. și Ban.) prat. (Loc de ~.)