ÎNVĂȚA (-văț) I. vb. tr. 1 A deprinde pe cineva cu ceva: și cînd m’am făcut mai mare, M’a ’nvățat a ’mbla călare (SEV.); vorb. de animale, a dresa: ~ boul la plug; ~ calul la trap ¶ 2 A sfătui, a povățui, a îndemna să facă ceva: cela ce învăță sau îndeamnă pre-altul de să tăie pom (PRV.-LP.); tu stai să-l înveți de bine și el te ’nvață pe tine (PANN) ¶ 3 A orîndui, a porunci, a dispune: se va certa mai puțin... de cum învață pravila (PRV.-MB.); ighemonul învăță să o desbrace goală și să o bată cu toiege (DOS.) ¶ 4 A dobîndi cunoștințe, a studia: ~ gramatica; ~ să citească; ...îndată s’a apucat să învețe limbi și carte, muzică și ori-ce alt (PANN); ~ un meșteșug; (P): Ce înveți la tinerețe Aceea știi la bătrînețe (ZNN.); (P): Cine învață la tinerețe Se odihnește la bătrînețe (PANN) ¶ 5 A-și întipări ceva în minte ca să poată repeta la cerere sau să-și aducă aminte la nevoie, a ajunge să cunoască: ~ lecția; ~ o poezie; ~ pe din afară un discurs ¶ 6 A da cunoștințele necesare, a instrui: călugărul îl învăță să citească și să scrie (ISP.); cînd îl va învăța diavolul mesteșugul lui cel spurcat (PRV.-MB.); cine se apucă să învețe pe nerod, nu se osibește de nebun (PANN); (P): nevoia învață pe om și nuiaua pe copil (ZNN.); (P): vremea învață pe aceia ce n’au dascăl (PANN); Ⓕ: ~ minte pe cineva, a-l cuminți (prin mustrări sau pedeapsă); ~ pe cineva să trăească, a-l sili să se poarte altfel; ~ pe cineva să vorbească, a-l mustra sau pedepsi pentru felu-i nepermis de a vorbi. II. vb. refl. 1 A se deprinde, a căpăta un obiceiu, o dispoziție: el se învățase cu bucate afumate și acum... credea că așa trebuie să fie (ISP.); cine se învăță mincinos, cînd spune adevărul, se bolnăvește (PANN); (P): cine trăește cu chiorii, se învață a se uita chiorîș; 👉 BUIESTRU 1 ¶ 2 A ajunge să știe, să cunoască, a se instrui ¶ 3 A se cuminți: a se ~ minte; De multe în lume am dat și tot nu m’am învățat (PANN) [lat. *invitiare < vĭtium].