înduioșare sf [At: GHEREA, CR. II, 147 / V: (înv) ~șire / Pl: ~șări / E: înduioșa] Provocare cuiva a unor sentimente de duioșie. 2 (Ccr) Duioșie.

ÎNDUIOȘARE s. f. Faptul de a se înduioșa; duioșie. Intră și s-așază c-o înduioșare de mamă între aceste două suflete nenorocite. VLAHUȚĂ, O. A. 141. Cu glasul plin de lacrimi, de înduioșare cald. EMINESCU, O. I 91. Ofițerii priveau cu înduioșare această scenă. NEGRUZZI, S. I 174. ◊ (Poetic) Îngînat de glas de ape, Cînt-un corn cu-nduioșare. EMINESCU, O. I 103. – Variantă: înduioșire (ALECSANDRI, T. II 103) s. f.

înduioșa vtr [At: ISPIRESCU, L. 283 / P: ~du-io~ / V: (înv) ~i / Pzi: ~șez / E: în- + duios] 1-2 (A face pe cineva să fie cuprins sau) a fi cuprins de duioșie, de milă, de emoție.

înduioși v vt înduioșa

înduioșire sf vz înduioșare

ÎNDUIOȘA, înduioșez, vb. I. Refl. A fi cuprins de duioșie, de milă, a se întrista; a fi mișcat, a fi impresionat. Moș Gheorghe se înduioșează de un băiețel, care aleargă cu coșurile încă neîncepute și strigă cît poate cărb-cărb-cărbuni! SP. POPESCU, M. G. 61. S-a fost înduioșat de starea cea proastă și ticăloasă în care ajunsesem. ISPIRESCU, L. 283. ◊ (Poetic) Frunza-n codru tremura Și foarte se-nduioșa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ Tranz. Într-o sară de toamnă tîrzie, o frîntură de cîntec m-a înduioșat și m-a oprit mult în loc. SADOVEANU, O. VI 528. Amici pe care vă înduioșează cîinii fără stăpîn, zgribuliți și flămînzi, ascultați istoria unuia dintre ei. GALACTION, O. I 302. Nu știu nici eu de ce anume Mă-nduioșează orice ram. LESNEA, I. 109. – Variantă: înduioși (ISPIRESCU, U. 309) vb. IV.

A SE ÎNDUIOȘA mă ~ez intranz. A deveni duios; a fi cuprins de duioșie. ~ până la lacrimi. /în + duios

A ÎNDUIOȘA ~ez tranz. A face să se înduioșeze; a aduce în stare de duioșie. [Sil. -du-io-] /în + duios

înduioșà v. a atinge inima, a mișca de compătimire. [V. duios].

înduĭoșéz v. tr. (d. duĭos). Fac să simtă milă, emoționez. V. refl. Mă emoționez, simt milă: toțĭ s’aŭ înduĭoșat văzînd nepăsarea cu care mergea la moarte.

înduioșare s. f., g.-d. art. înduioșării

înduioșare s. f., g.-d. art. înduioșării

înduioșare s. f., g.-d. art. înduioșării

înduioșa (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. înduioșez, 3 înduioșează, 1 pl. înduioșăm; conj. prez. 1 sg. să înduioșez, 3 să înduioșeze; ger. înduioșând

înduioșa (a ~) vb., ind. prez. 3 înduioșează, 1 pl. înduioșăm; conj. prez. 3 să înduioșeze; ger. înduioșând

înduioșa vb., ind. prez. 1 sg. înduioșez, 3 sg. și pl. înduioșează, 1 pl. înduioșăm; conj. prez. 3 sg. și pl. înduioșeze; ger. înduioșând

înduioșa (ind. prez. 3 sg. și pl. înduioșează, 1 pl. înduioșăm, ger. înduioșînd)

înduioșez, -șează 3, -șam 1 imp.

ÎNDUIOȘARE s. 1. v. emoționare. 2. duioșie, emoție. (Cu glasul plin de ~.)

ÎNDUIOȘARE s. 1. emoționare, impresionare, mișcare. (~ cuiva la cele auzite.) 2. duioșie, emoție. (Cu glasul plin de ~.)

ÎNDUIOȘA vb. v. emoționa.

ÎNDUIOȘA vb. a emoționa, a impresiona, a mișca, a tulbura, (fig.) a atinge, a pătrunde. (L-au ~ cele auzite.)