TOLOACĂ, toloace, s. f. (Regional) 1. Ogor lăsat necultivat, ca să se odihnească și să se îngrașe, și pe care de obicei pasc vitele (v. pîrloagă); pășune, izlaz. Uite cum zic eu, spunea Covrig. Aici o să facem comasare... E pămînt bun pe toloaca asta, pămînt negru. V. ROM. februarie 1952, 141. Și-au mers, și-au mers o bucată bună, și-au ieșit pe-o toloacă, pe care păștea o mulțime de vite. SBIERA, P. 161. 2. Teren liber, neîngrădit, între case sau la marginea satului; maidan. Femeile au prins a melița cînepă hăulind cîntece, și copiii se hîrjoneau pe toloacă. SADOVEANU, N. P. 307. [Erau] două vaci pe toloacă, cîțiva purcei costelivi, o duzină de găini care cîrcîiră cu spaimă la apropierea lor. id. M. C. 86.