spârcuit², ~ă a [At: CANTEMIR, HR. 83 / V: (înv) spăr~ / Pl: ~iți, ~e / E: spârcui¹] (Îrg) 1 (D. oameni și d. animale) Rupt, tăiat etc. în bucăți. 2 (D. armate, colectivități, mulțime de oameni etc.) Spart² (5).

spârcuit¹ sns [At: ALR I, 1 583/510 / E: spârcui¹] (Reg) Spargere (7).

sfârcui² v vz spârcui¹

spărcui v vz spârcui

spărcuit, ~ă a vz spârcuit

spârciui v vz spârcui¹

spârcui [At: N. COSTIN, L. 593 / V: (rar) ~rciui, (îrg) spăr~, (înv) sfâ~, (reg) sfăr~ / Pzi: ~esc, spârcui / E: spârc² + -ui] 1-2 vtrm (Îrg; c. i. ființe sau părți ale corpului acestora) A rupe, a tăia etc. în bucăți. 3-4 vtrp (Îrg; c. i. armate, colectivități, mulțimi de oameni etc.) A (se) sparge (6-7). 5-6 vtrp (Îrg; c. i. obiecte, terenuri plantate etc.) A (se) distruge (1-2). 7 vt (Trs) A fura (1).

SPÎRCUI, spîrcuiesc, vb. IV. Tranz. (Învechit și regional) A rupe în bucăți; a sfîșia, a sfîrtica, a ciopîrți. Lupii ne-au spîrcuit cele mai bune mioare. SADOVEANU, O. VIII 250. Du-te, mă, și vezi de nu li-i da, cumva, de urmă [oilor]; să nu le hi spîrcuit vro dihanie, dare-ar gălbeaza-n ele. HOGAȘ, M. N. 190. ♦ A zdrobi, a distruge, a nimici; a pune pe fugă, a risipi, a împrăștia. Băiete, băiete! eram bătrîn atuncea, dar brațele mele uscate multe lifte au spîrcuit. SADOVEANU, O. I 276. ◊ Absol. Rămăseseră însă, în domnia lui Duca-vodă, puține așezări de creștini pe acea vale bogată, căci cu puțini ani înainte iernaseră tătarii fărămînd și spîrcuind. SADOVEANU, Z. C. 70.

SPÎRCUIT, -Ă, spîrcuiți, -te, adj. (Învechit și regional) Rupt în bucăți; sfîșiat, sfîrticat, ciopîrțit. ♦ Zdrobit, distrus, nimicit; (despre grupuri, colectivități) pus pe fugă, risipit, împrăștiat. Somotreț era acum un simplu punct unde fusese trimis în refacere regimentul spîrcuit. SADOVEANU, M. C. 99.

A SPÂRCUI ~iesc tranz. înv. A rupe în bucăți (cu mâinile, dinții, colții, ghearele etc.); a sfâșia; a sfârteca. /spârc + suf. ~ui

spârcuì v. 1. a risipi, a împrăștia (sens ieșit din uz); 2. a sfâșia, vorbind de fiare. [Cf. ceh. SPRHATI, a o lua la fugă; pentru raportul logic între cele două sensuri, v. sparge].

spîrcuĭ și -ĭésc, a -ĭ v. tr. (cp. cu spîrcîĭ și sfîrtic). Est. Sfîrtic, sfîșiĭ: lupu a spîrcuit oile. Fig. Nimicesc cu furie. – În Maram. a spărtica.

spârcui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spârcuiesc, 3 sg. spârcuiește, imperf. 1 spârcuiam; conj. prez. 1 sg. să spârcuiesc, 3 să spârcuiască

spârcui (a ~) (înv., reg.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spârcuiesc, imperf. 3 sg. spârcuia; conj. prez. 3 să spârcuiască

spârcui vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spârcuiesc, imperf. 3 sg. spârcuia; conj. prez. 3 sg. și pl. spârcuiască

SPÂRCUIT adj. v. împrăștiat, risipit, sfârtecat, sfâșiat.

SPÂRCUI vb. v. împrăștia, risipi, sfârteca, sfâșia, spulbera, vântura.

spîrcui vb. v. ÎMPRĂȘTIA. RISIPI. SFÎRTECA. SFÎȘIA. SPULBERA. VÎNTURA.

spîrcuit adj. v. ÎMPRĂȘTIAT. RISIPIT. SFÎRTECAT. SFÎȘIAT.

SPÎRCUI vb. (Mold.) 1. A rupe, a tăia în bucăți, a sfîrteca. Cîți au rămas au început a-i tăia si a-i spărcui și pe unii au prins de vii. AXINTE URICARIUL. 2. A distruge, a nimici; a risipi, a împrăștia. Oastea așa, greu s-au tulburat ... unii de alții fugind, s-au spărcuit toată tabăra. Al. COSTIN. Singur, Mihai-Vodă, văzînd că sta războiul neales, au dat năvală în ardeleni de i-au șpîrcuit. N. COSTIN; cf. CANTEMIR, IST.; NCL II, 296. ◊ Fig. Cîrpiturile mincinoșilor încă a mai destrăma si a spîrcui. CANTEMIR, HR. Variante: șpîrcui (CANTEMIR, IST.; N. COSTIN: NCL II, 296; CANTEMIR, HR.). Etimologie: pol. spierzchač. Vezi și șpîrcuit. Cf. h ă c u i; s t r o p ș i (2).

SPÎRCUIT adj. (Mold.) 1. Sfîrtecat, rupt în bucăți. Alții, de coadele a cai sireapi și nemoliț, cu iute alergătură, tîrîiț și pre a uliților pietre șpîrcuit. CD 1698, 15^v. 2. Distrus, nimicit; risipit, împrăștiat. Spîrcuită oastea și fără nici o tocmeală. M. COSTIN. Decheval văzîndu-și oamenii răsipiți și în toate părțile spîrcuiți..., singur șie ș-au făcut moarte. CANTEMIR, HR.; cf. PSEUDO-MUSTE. Variante: șpîrcuit (CD 1698, 15^v; CANTEMIR, HR.). Etimologie: spîrcui. Vezi și spîrcui. Cf. s t r o p ș i t.