PACOSTE, (rar) pacoste, s. f. Întîmplare care pricinuiește necazuri mari; calamitate, nenorocire, năpastă, belea. Războiul era o pacoste pentru moșneag. SADOVEANU, O. VI 105. Și mai este o pacoste pe capul nostru, cucoane: cheamă-ți înapoi jandarmii pe care ni i-ai trimis prin sate, chipurile, să ne facă dreptate! SP. POPESCU, M. G. 63. Și doar mă și feream eu într-o părere să nu mai dau peste vro pacoste. CREANGĂ, A. 52. ◊ (Folosit ca epitet) Pacostea de zmeu băgă de seamă că voinicul se frămîntă cu firea pentru sănătatea mă-sii. ISPIRESCU, L. 128. ♦ (Eufemistic, mai ales în imprecații) Dracul, naiba. Apoi el pleacă și se duce Pe trepte pîn’ la filozof, Să vadă, să cunoască modul, Cum pacostea de-i plouă podul. COȘBUC, P. II 174. Să cugetăm că vor fi iarăși mulți carii nu vor fi știind ce pacoste de vorbe mai sînt și acelea. ISPIRESCU, U. 115.