ONORIFIC, -Ă adj. 1. (Despre un titlu, o distincție etc.) Care aduce onoruri (3); acordat în semn de cinste, de onoare, de considerație față de cineva. Servește astăzi numai de un titlu mai cu samă onorific! (a. 1857), uricariul, v, 150/1. Traiul de stînă nici chiar in Odiseea lui Omer nu constituie o distincțiune onorifică. hasdeu, i. c. i, 38. Cînd a fost vorba să i se confere o distincție onorifică, ...el s-a împotrivit. maiorercu, cr. ii, 297. ♦ (Despre o funcție, un serviciu) Care aduce onoare, cinste, fără a produce un profit material; care este îndeplinit fără a fi retribuit. Junii membri ai comitetului primiră cu plăcere asta onorifică însărcinare. negruzzi, s. i, 342. 2. (Despre persoane) Căruia i s-a acordat un titlu (de onoare) în semn de respect, de considerație pentru merite deosebite; care îndeplinește o funcție, o sarcină fără a fi retribuit; de onoare (3). Începea a fi privit ca funcționar onorific al legației. vlahuță, s. a. ii, 347. ◊ (Substantivat) Se hotărîse în fine să trimită și la gura Dunărei un consul de carieră in locul unui simplu onorific. babt, e. 28. – Pl.: onorifici, -ce. – Din fr. honorifique, lat. honorificus, -a, um.