OBOI s. n. Instrument muzical de suflat, în formă de tub, cu ancie dublă, construit din lemn special, cu găuri și cu clape, folosit mai ales în orchestră. Lipsește [din orchestră] clarinetul al II-lea și oboie al II-lea. filimon, o. ii, 278, cf. tim. popovici, d. m. Eu, ca omul așezat, Nu pun mîna pe pian Decît rar, din an în an, Pe oboi sau clavecin: Să nu supăr pe vecin. arghezi, s. p. 117. Oboiul spunea trist melodia, desprinzîndu-se de restul orchestrei. călinescu, s. 797. Cînd auzi oboiul într-o orchestră, parcă... miroși un trandafir într-o grădină. contemp. 1953, nr. 395, 2/2. ◊ (În contexte figurate) Platanul, mîncat și găurit de ploi, Prin scorburile lui respiră cu note grave de oboi. anghel-iosif, c. m. ii, 37, cf. hogaș, m. n. 86. – pl.: oboaie. – Și: (învechit) oboie s. n. – Din it. oboe, germ. Oboe.