NĂLUCI vb. IV. 1. Intranz. și (rar) refl. unipers. (Învechit și popular) A se arăta, a apărea, a se ivi, a se zări (în depărtare, neclar sau pentru scurt timp). Acum întru noi se năluceaște tot cinste. coresi, l. 353/5. Iară unii de-acolo feaceră poate hi că i s-au nălucit ceva. dosoftei, v. s. octombrie 45^v/19. Mi-ar place să străbat... și pustiile năsipoase, pe unde mi s-ar năluci vînători eroice de tigri. odobescu, s. iii, 77. Dacă pleci din București cu trenul care merge spre Predeal, după trei ceasuri de drum... începi a vedea tot mai des nălucind pe la ferestre rampele podurilor. vlahuță, o. a. iii, 32, cf. ii, 173. Firul de praf îl urmărea și înaripata molie, care nălucește arar în aer, bătînd fantastic din aripioarele ei făcute din veștede culori. anghel, pr. 4. Pădurile și prăpăstiile, străbătute în zilele de boală, nălucesc, ca într-un fulger. galaction, o. a. i, 316. Ai să cunoști că te apropii de locurile lor cînd vei băga de samă că zarea se alină și nălucesc ape în depărtări. sadoveanu, o. xii, 29, cf. 99, 651. ♦ (Însoțit de un complement în dativ) A-i apărea în gînd, a-i trece prin minte. Că trage să moară i să nălucea în gînd. pann, e. v, 42/3. Ce zile și ce icoane din trecut năluceau călugărului, printre acești copaci bătrîni de veacuri. galaction, o. 209. Îi năluceau din urmă priveliști și vorbe din ceasul despărțirii lui de de sat. sadoveanu, o. xvii, 222. 2. Refl. (Învechit și popular) A i se părea că vede, aude etc. ceva, a i se năzări (3); p. ext. a-și închipui, a-și imagina, a crede. Se cade să vă năluciți războiul acesta al romanilor asupra dachilor, ca și cînd o oaste de turci... ajung la niscari sate creștinești. maior, Ist. 8/23, cf. 187/17. Comandantelui cetății i s-a fost nălucit că românii ar avea de cuget a-i lua comanda. bariȚiu, p. a. ii, 512. Dacă la visul nălucit atît temei vei pune, Unde-ți mai rămîne atunci vreo înțelepciune? pann, e. iv, 9/14. Pe cînd ea căta la dînsul și zîmbea, lui i se nălucea pare că cîmpul înflorise și cerul se luminase. odobescu, s. iii, 201, cf. i, 192. I se năluci că el ar fi cunoscător mare în ale cîntecelor. ISPIRESCU, U. 109, cf. GOROVEI, CR. 216. ♦ Tranz. (Învechit) A făuri, a plăsmui în minte; a imagina. Iară Matei, nu cu mintea au văzut pre h[risto]s, și l-au nălucit pre el, ci trupeaște cu dînsul au fost, și prin simțire l-au auzit, văzîndu-l pre el în trup (a. 1700). gcr ii, 20/25. O, ce dulci visuri era acelea care năluceam. kotzebue, u. 37^v/28. ♦ refl. unipers. (Învechit) A avea bănuieli, suspiciuni. Că atît este de iute, cît decă i să nălucește pre cineva, cu mîna lui îl omoară (a. 1689). mag. Ist. v, 167, cf. i, 360/1. ♦ refl. unipers. (Regional; despre cai) A se înspăimînta. cf. alr i 1 313/590, 984. 3. Tranz. (Rar) A uimi (prin frumusețe, strălucire etc.), a fermeca, a încînta. Arme împotrivă-i are Ce vederea nălucesc Și c-o dulce fermecare chiar p-Amor îl biruiesc. i. văcărescul, p. 6/22. Care vis o nălucește, Care înger o insuflă? macedonski, o. i, 86, cf. 75, 260. – prez. ind.: nălucesc. – cf. luci.