NĂDI vb. IV. (Învechit și regional) = înnădi. 1. Tranz. A pune o nadă¹ (I 1); a înnădi. cf. lb, polizu, costinescu, marian, d. 67. ◊ Expr. A nădi din tei curmei = a fi foarte sărac, a o duce greu. cf. baronzi, l. 46. ♦ Fig. (Învechit; peiorativ) A adăuga, a completa. Izbîndirea visului nădind și cîrpind, în scurte cuvinte lungi și late vicleșuguri acoperiia. cantemir, Ist. 266. Vei găsi aceastea cuvinte a noastre la Leunclavie, carile precum Țara Muntenească s-au fost chemînd la istoricii lătinești Montana, pe Bonfin mărturie aduce: după aceastea încă mai nădeaște Stanislav Sarniție. id. hr. 132. ♦ refl. (Învechit, rar; despre oameni) A se alătura, a se atașa. Năditu-s-au și acestii la ceata cătanilor. muște, let. iii, 65/24. 2. Refl. 1. A se deprinde să vină mereu undeva sau la ceva, a-și face nadă¹ (II 1); (popular) a se înnădi, (regional) a se nadali. Și-și vor lua giudețul păgînii, Că li s-ar nădi la stîrvuri cînii. dosoftei, ap. tdrg. Muștele ce se nădise la hoitul iepii. sbiera, p. 166. S-o nădit caprele la curechi. șez. v, 113. S-o nădit băieții de o bucată de vreme în pomăt. com. din BILCA-RĂDĂUți. ♦ (Prin nordul Munt.) A se obrăznici, rădulescu-codin. ♦ (Prin nordul Munt.) A se încinge la ceartă sau la bătaie. v. încăiera. cf. rădulescu-codin. – prez. ind.: nădesc. – Din bg. Надя sau de la nadă¹.