NEBĂNUIT, -Ă adj. 1. Negativ al lui bănuit. cf. camil petrescu, v. 10, sebastian, T. 315, SADOVEANU, O. IX, 132, ARGHEZI, S. P. 46. 2. Care nu ar fi putut fi bănuit, presupus, neașteptat, neprevăzut; p. ext. foarte mare. S-au coborît în adîncurile nebănuite. anghel, pr. 74. Pe nesimțite, Spre înălțimi nebănuite Ne-am ridicat parcă pe-o treaptă. camil petrescu, v. 102. Și se ivi, o dată cu omul slobod, munca. Din pravila ei aspră, el își făcu porunca De fiecare clipă, simțind întîi, cu frică, în el nebănuite puteri că se ridică. arghezi, c. o. 28, cf. id. b. 11. ◊ (Adverbial; legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) O măsură nebănuit de aspră. – pl.: nebănuiți, -te. – pref. ne- + bănuit.