NAVIGA vb. I. intranz. 1. (Despre oameni) A călători cu o navă (1) (v. pluti)sau cu o aeronavă (v. zbura); a conduce mersul unei nave sau al unei aeronave. Avind vînt bun năvegară mai încolo. MAIOR, IST. 24/7. Cînd năvegam (mergeam, cu corabia) vânturile ne strimtorară a eși la uscat. id. T. 106/9. De trei zile-acum pe mare, Navigînd fără-ncetare Noi pămîntul n-am zărit! ALECSANDRI, P. II, 41. [Luna] se va fi arătat misterioasă lui Ovidiu... și poate tovarășilor lui lason, navigînd pe mări pustii. C. PETRESCU, î. i, 16. De două luni navigam tot prin aceleași locuri. BART, S. m. 11. Nu dăduse niciodată greș în cei aproape douăzeci de ani de dnd naviga pe aici. TUDORAN, P. 10. Navigau de zece zile. id. ib. 637, cf. DM. 2. (Despre nave) A se deplasa pe apă; a pluti. Corăbiile neguțătorești ale amîndurora puterilor avea voie a naviga (pluti) pă Dunăre. CR (1829), 2842/22, cf. I. GOLESCU, C., VALIAN, v., POLIZU, PROT.-POP., n. D., PONTBRIANT, D., DDRF, BARCIANU, ALEXI, W. Vapoare navigau pe mări pustii, spre porturi cu numiri fabuloase. C. PETRESCU, R. DR. 37. Corabia naviga spre Gibraltar. TUDORAN, P. 399. ♦ (Despre aeronave) A se deplasa în aer sau în cosmos; a zbura. cf. DL, DM. – prez. ind.: navighez și (rar) navig (NEGULICI, IORDAN, L. R. a. 136, L. ROM. 1961, nr. 1, 32). – Și: (învechit, rar) năvega vb. I. – Din it. navigare, fr. naviguer.