NĂUCIT, -Ă adj. Amețit, buimăcit; dezorientat, zăpăcit; uluit, perplex; năuc (2). cf. lm. Țăranul iese năucit și se duce la primărie să se jeluiască. caragiale, o. iv, 109. Armele-mi iau năucit, dar nu știam unde-mi stă capul. coșbuc, ae. 37. Femeia ieși năucită afară și cîteva zile n-a mai dat pe la bancă. agîrbiceanu, s. p. 32. Madam Sălceanu, fără să spună nimic, se uita năucită frîngîndu-și mîinile. ardeleanu, d. 205. În ograda cea mare a conacului oamenii alergau de ici-colo năuciți, cu fețele aprinse, vociferînd și neștiind ce să facă. REBREANU, R. II, 200, cf. SEBASTIAN, T. 211, galan, z. r. 208. Sta omul și se uita năucit cînd la stăpîn, cînd la cei din trăsură. vornic, p. 69, cf. 14. El ieși afară năucit, apoi se întoarse înapoi. Nu înțelegea nimic. preda, d. 218. Stătu așa, năucită, fără să poată geme măcar, apoi tot sîngele îi năvăli în cap. t. popovici, se. 56, cf. 33, 154. Ca orice om care stă închis vreme îndelungată, rămase năucit de lumina de afară. barbu, ș. n. 7. ◊ (Despre animale) Năucită și ea de atîta iarnă, o codobatură se zbătu cîtva timp pe loc. galan, b. i, 5. ♦ (Despre fizionomia, privirea etc. oamenilor sau despre acțiunile lor) Care trădează, exprimă amețeală, buimăceală, dezorientare, zăpăceală, perplexitate; de om năuc (2). Și-și dădu seama că, prin purtarea lui năucită, paraliza oamenii. contemp. 1949, nr. 167-168, 6/5. – Pronunțat: nă-u-. – pl.: năuciți, -te. – v. năuci.