MUSTĂCIOARĂ s. f. Diminutiv al lui m u s t a ț ă (1). Cf. POLIZU. Mustăcioara abia mijea de parca era o umbra pe buza lui cea de sus. ISPIRESCU, L. 228. Era de vreo douăzeci și cinci de ani, cu o înfățișare plăcută . . . , cu o mustăcioară cărbune. REBREANU, I. 132. Conu Mihăiță . . . își alintă mustăcioara. TEODOREANU, M. II, 134. Era un om mic, cu mustăcioară neagră. SADOVEANU, O. IX, 66 cf. id. A. L. 9. Îl înșfăcase pe după gît cu mîna . . . și scuturîndu-l într-o fierbinte îmbrățișare, îi și așternuse pe obraz sigiliul mustăcioarelor pomădate. C. PETRESCU, A. R. 12. Surîdea sprijinit în baston, alintîndu-și mustecioara. id. ib. 28. Emilian Chifa, pletos, cu mustăcioară subțire pe buză. STANCU, R. A. IV, 104. Puica să mă-ndrăgostească, Mustăcioara să-mi florească. TEODORESCU, P. P. 305. Pe din sus de buzișoare Are negre mustăcioare. JARNIK-BÎRSEANU, D. 136. Are neagră mustecioară, Mustecioară ca de rac De și-o-nnoadă după cap. ȘEZ. I, 108. Mustăcioara lui, spicul grîului. POPESCU, B. III, 9, cf. BIBICESCU, P. P. 70, PĂSCULESCU, L. P. 62. Pe din sus de gurioară, Cunună de mustecioară. BÎRLEA, B. 48. – Pl.: mustăcioare. – Și: (regional) mustecioară, mustețioară (DDRF) s. f. – Mustață + suf. -ioară. .