MUSCOI s. m. I. (Entom.) 1. Augmentativ al lui m u s c ă (1): a) muscă de proporții mari; p. r e s t r. muscă-mare (Calliphora vomitoria). Cf. PONTBRIANT, D., MARIAN, INS. 367, PAMFILE, J. III, 91, PĂCALĂ, M. R. 32, SIMIONESCU, F. R. 355 ; b) (regional) viermănar (Sarcophaga carnaris). Cf. ALR II 6 575/105, 705, 899, 928; c) (regional) musca-calului (Gastrophilus equi sau pecorum, intestinalis). ALR SN III h 753; d) (regional; și în sintagma muscoi de pădure, ALR I 1 901/266) tăun (Tabanus bovinus). ib. 1 901/285. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos, așa cum face o mare mulime de muscoi, de tr]ntori, de viespi. ISPIRESCU, U. 100. Viermănariul e ceva mai mic decît muscoiul. MARIAN, INS. 382. Se năpustea cu bătătoarea în mînă, sfărîmînd un muscoi. ARGHEZI, P. T. 363, cf. MAT. FOLK. 591 ♦ C o m p u s: (regional) muscoi-de-cîmp = streche (Hypoderma bovis). ALR I, 1 894/266. 2. (Munt.) Bondar (Bombus terrestris) Cf. MARIAN, INS. 193, JAHRESBER, XII, 138, 159. 3. (Prin Transilv. și Munt.) Insectă mică care se aseamănă cu albina. (CHEST. VI 17/33); trîntor sălbatic care stă prin găurile din pereții grajdurilor (ib. 27/32). II. (Iht. ; rar) Mreană (1) (Barbus fluviatilis). Cf. DDRF. – Pl.: muscoi. – Muscă + suf. oi.