LULEA, Mold. Bucov. LIULEA, LIULE (pl. -ulele), Băn. LULĂ (pl. -le) sf. Unealtă de fumat alcătuită dintr’o țeavă numită „ciubuc” și dintr’un capăt mai gros și scobit, numit „lulea”, în care se pune tutunul; pipă (🖼 2962): cată-ți de drum, pînă ce nu scot luleaua de la ciubuc (ALECS.), toată ziua e cu luleaua ’n gură; caută luleaua și el cu ea ’n gură (ZNN.), despre cei ce caută un lucru pe care-l țin în mînă sau îl au la dînșii; F a se lua sau a se afuma cu luleaua, a fura sau a lua luleaua Neamțului (cu zale cu tot), a se cam îmbăta, a se ameți puțin de băutură: eu, se vede, că m’am luat ieri cu luleaua (CRG.); îi zicem pre limba noastră:... „a luat luleaua Neamțului” și, cînd este mai matosit, adăogăm „cu zale cu tot” (ISP.); de aci: beat lulea, beat mort, beat turtă; amorezat lulea, foarte îndrăgostit: întrun rînd căzu amorezat, dar amorezat lulea (GN.); lasă, dragă, că doar toate sînteți amorezate lulea (D.-ZAMF.) [tc. lüle].