LUCIU I. adj. 1 ‡ Lucitor, strălucitor ¶ 2 Care resfrînge lumina, lucios, cu lustru: fața apei lucie ca o oglindă (ISP.); Albă ca zăpada iernii, lucie ca apa lină (EMIN.); pe păreții căreia atîrnă mii de stalactite lucii și străvezii (VLAH.); roțile sburau pe pietrișul ~ al șoselei (ALECS.) ¶ 3 Neted, gol, pe care nu se află nimic: nu mai rămînea Turcilor decît o pustietate întinsă și lucie (ISP.); Ce se ’ntrec pe cîmpul ~, scoțînd aburi lungi pe nare (ALECS.) Ⓕ: sărăcie lucie, sărăcie goală, mare sărăcie: în casa trîndavului e sărăcie lucie (PANN); e sărăcie lucie: strălucesc lăițele lustruite goale (VOR.) de aci, pr. ext.: lipsă lucie de afaceri (BR.-VN.), lipsă desăvîrșită de afaceri. II. LUCIU (pl. -ciuri) sn. 1 Strălucire: punea pietrile cele scumpe jos și la ~l lor își căuta hrana trebuincioasă (SB.) ¶ 2 Suprafață netedă ca o oglindă: ici și colo pe ~l apei tremură stropi de lumină (VLAH.); măsoară (cu ochii) ~l zăpezii fără de cărare (ODOB.) [luci].