CUVIINȚĂ sf. 1 Ceea ce se cuvine a face (în spec. în societate), purtare conformă cu cerințele unei bune societăți: după un ceas de joc, ori ce urmă de ~ încetă (DLVR.); mai adesea bună ~; ea se arăta scurtă la vorbe, în voie bună și plină de bună ~ (SLV.) ¶ 2 A fi de ~, a se cuveni, a se cădea; a fi potrivit; cele de ~,cele ce se cuvin, cele trebuincioase, cele ce se potrivesc; a găsi de ~, a găsi că e bine (să facă), a găsi cu cale, nemerit, potrivit ¶ ¶ C. NECUVIINȚĂ [lat. convenientia].