CUNOAȘTE (-nosc) I. vb. tr. 1 A ști cine este sau ce este: îl cunosc din vedere: ce, nu mă mai cunoști? cunoști această carte? cunoaște ca în palmă toate cotiturile munților (ODOB.) ¶ 2 A avea o cunoștință exactă de felul de a fi, de apucăturile cuiva, a ști cum este: așa l-am cunoscut de cînd era copil; am cunoscut îndată ce poamă este ¶ 3 A înțelege, a pricepe, a ști să vorbească (o limbă) ¶ 4 A deosebi între mai mulți, a distinge: ai ajuns într’o vîrstă cînd să poți ~ și deosebi albul de negru (PANN) ¶ 5 † A recunoaște: eu însă-mi era să ți-o spui, dacă n’ai fi voit să cunoști (ISP.) ¶ 6 Ⓟ A fi recunoscător, a-și arăta recunoștința: scăpați-mă, și pe urmă, bun e Dumnezeu, oiu ști să cunosc și eu (R.-COD.). II. vb. refl. 1 A ști cine sau cum este el însuși: cunoaște-te pe tine însuți ¶ 2 A fi cunoscut, a pricepe cine sau cum este: prietenul bun la nevoie se cunoaște; omul se cunoaște după fapte ¶ 3 A face cunoștință: nu știa însă cum să facă ca să se cunoască cu fiul împăratului (ISP.) ¶ 4 A se vedea, a se observa, a se pricepe: se cunoaște cît de colo, că ești străin [lat. cognoscĕre].