bîiguire s.f. 1 Exprimare fără rost, fără temei, încurcată; bîiguială. Nu auzea decît bîiguiri și prostii. 2 (mai ales despre bolnavi) Delirare. ♦ (înv.) Ext. Stare de extaz. Nu în vis, ce în buiguire să vîdzu la scaun dă giudeț ședzînd (CANT.). 3 (înv.) Zăpăceală. Buiguire m-au lovit astăz; nu-i aceasta cetatea, m-am rătăcit (DOS.). • pl. -i. și buiguire s.f. /v. bîigui.