bruitism s.n. (muz.) Curent în muzica de la începutul sec. 20, care preconiza utilizarea zgomotelor ca element determinant, eliminînd sau limitînd sunetul muzical. • sil. bru-i-. /<fr. bruitisme.

BRUITISM s. n. curent care preconiza utilizarea zgomotelor ca element determinant, eliminând sau limitând sunetul muzical. (< fr. bruitisme)

bruitism (< fr. bruit, „zgomot”), denumire dată încercărilor lui Pratella, Russolo și ale altor „futuriști” italieni din al doilea deceniu al sec. 20 de a crea o „artă a zgomotelor”. Utilizând surse naturale, ba chiar și o mașină capabilă să producă mai multe tipuri de zgomote*, autorii caută să exalte „plăcerea acustică rezultată din combinațiile acestora”, ineditul sonorităților ce evocau cu predilecție – în consensul esteticii futuriste – ambianța citadină. B. a premers, înaintea apariției benzii (III) magnetice, încercările de muzică concretă*.