ASONANȚĂ Figură* de sunet, formă a omofoniei*, constând din repetarea vocalei accentuate în două sau mai multe cuvinte care se succedă; varianta vocalică a aliterației*: Apele plâng clar izvorând în fântâne; Coroana-i arde pare (Eminescu). • Accepția prozodică de „rimă imperfectă” dată uneori asonanței se explică prin situațiile în care aceasta apare în poziție finală de vers; se deosebește de rimă* prin faptul că segmentul consonantic următor vocalei accentuate nu este, în cazul asonanței, identic pentru versuri succesive: Și pentru cine vrei să móri? / întoarce-te, te-ndreaptă / Spre-acel pământ rătăcitor (Eminescu). Spre deosebire, rima presupune condiția identității perfecte a finalei de vers, după ultima vocală accentuată: carte rimează cu parte, dar se află în asonanță cu moarte sau vaste; gândurile rimează cu rândurile, dar este în asonanță cu vânturile. • Ca și aliterația, asonanța există în limba vorbită în expresii cu formă fixă: sapa și lopata; ca vodă prin lobodă. Vezi ALITERAȚIE; RIMĂ. M.M.