logo dexonline.ro

SINCOPÁ, sincopez, vb. I. Tranz. și refl. A face să sufere sau a suferi o sincopă. – Din sincopă. Cf. fr. s y n c o p e r.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb

SINCOPÁ, sincopez, vb. I. Tranz. și refl. A face să sufere sau a suferi o sincopă. – Din sincopă. Cf. fr. syncoper.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu

sincopá (a ~) vb., ind. prez. 3 sincopeáză
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza

A SINCOPÁ ~éz tranz. A supune unei sincope. /<fr. syncoper
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco

SINCOPÁ vb. I. tr. A face o sincopă (2, 3). [< fr. syncoper].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner

SINCOPÁ vb. tr. a suporta, a face o sincopă (2, 3). (< fr. syncoper)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza

sincopá vb., ind. prez. 1 sg. sincopéz, 3 sg. și pl. sincopeáză
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco

SINCÓPĂ, sincope, s. f. 1. încetare subită (momentană sau definitivă) a funcției inimii, cu întreruperea respirației și pierderea sensibilității și a mișcărilor voluntare. 2. (Muz.) Efect ritmic, cu caracter dinamic, obținut prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab anterior. 3. Fenomen fonetic care constă în dispariția unei vocale sau a unui grup de vocale neaccentuate între două consoane ale unui cuvânt. 4. (Rar) întrerupere, pauză. – Din fr. syncope.
Sursa: DEX '09 (2009) | Adăugată de blaurb

SINCÓPĂ, sincope, s. f. 1. Încetare subită (momentană sau definitivă) a funcției inimii, cu întreruperea respirației și pierderea sensibilității și a mișcărilor voluntare. 2. (Muz.) Efect ritmic, cu caracter dinamic, obținut prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab anterior. 3. Fenomen fonetic care constă în dispariția unei vocale sau a unui grup de vocale neaccentuate între două consoane ale unui cuvânt. 4. (Rar) Întrerupere, pauză. – Din fr. syncope.
Sursa: DEX '98 (1998) | Adăugată de IoanSoleriu

sincópă s. f., g.-d. art. sincópei; pl. sincópe
Sursa: DOOM 2 (2005) | Adăugată de raduborza

SINCÓPĂ ~e f. 1) med. Pierdere bruscă a cunoștinței datorită opririi inimii. 2) muz. Deplasare a accentului de pe un timp tare pe timpul slab anterior prin care se obține un anumit efect ritmic. 3) lingv. Fenomen fonetic care constă în dispariția unei vocale (sau unui grup de vocale) neaccentuate dintre două consoane. /<ngr. sinkopí, fr. syncope
Sursa: NODEX (2002) | Adăugată de siveco

SINCÓPĂ s.f. 1. Pierdere a sensibilității și a mișcărilor voluntare datorită încetării subite momentane sau definitive a funcției inimii, însoțite de întreruperea respirației. 2. (Muz.) Efect ritmic cu caracter dinamic, obținut prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab. 3. Suprimarea unei vocale sau a unui grup de vocale neaccentuate din interiorul unui cuvânt. [Cf. fr. syncope, lat. syncopa, gr. synkope < syn – cu, koptein – a tăia].
Sursa: DN (1986) | Adăugată de LauraGellner

SINCÓPĂ s. f. 1. pierdere bruscă a cunoștinței datorită întreruperii activității inimii, însoțită de întreruperea respirației. 2. (muz.) efect ritmic cu caracter dinamic, prin deplasarea accentului unei măsuri de pe un timp tare pe timpul slab anterior. 3. dispariție a unei vocale sau a unei silabe întregi (neaccentuate) între două consoane ale unui cuvânt. 4. întrerupere, pauză. (< fr. syncope)
Sursa: MDN (2000) | Adăugată de raduborza

sincópă s. f., g.-d. art. sincópei; pl. sincópe
Sursa: Ortografic (2002) | Adăugată de siveco

sincopă f. 1. Gram. eliminarea unei litere sau silabe din mijlocul unei vorbe; 2. Med. leșin; 3. Muz. notă dela sfârșitul unui timp și dela începutul altuia.
Sursa: Șăineanu, ed. a VI-a (1929) | Adăugată de LauraGellner

*síncopă f., pl. e (vgr. syg-kopé. V. apo-copă). Med. Leșin, perderea momentană a simțiriĭ și mișcăriĭ: a cădea în sincopă. Gram. Scoaterea uneĭ litere saŭ silabe din mijlocu cuvîntuluĭ, ca: mineralogie îld. mineralologie saŭ jumate îld. jumătate. Muz. Notă emisă pe un timp slab și continuată pe unu tare (figurată pin semnu ͡ sau ͝͝ ). – Fals -ópă (după fr.).
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb

*sincopéz v. tr. (d. sincopă; fr. syncoper). Gram. Scot o literă saŭ o silabă din mijlocu cuvîntuluĭ: a sincopa o silabă. Prescurtez pin sincopă: a sincopa o vorbă. Muz. Unesc pin sincopă: a sincopa o notă.
Sursa: Scriban (1939) | Adăugată de blaurb

Definiții din dicționare specializate

Aceste definiții pot explica numai anumite înțelesuri ale cuvintelor.

sincopă (‹ gr. synkopé din syn, „laolaltă”, și koptein, „a tăia”, „a rupe”). 1. Una din modalitățile de a deplasa accentul* metric – cealaltă fiind contratimpul*, la care se adaugă dislocările metrice rezultând exclusiv din frazare*. S. este o formulă ritmică ce operează prin cumul valoric pe note de aceeași înălțime: o durată* accentuată este legată de durata neaccentuată imediat anterioară, asupra căreia își deplasează accentul. Astfel accentul apare în avans față de momentul când ar fi trebuit să se producă în mod normal. S. poate avea loc între valori* egale (s. regulată) sau inegale (s. neregulată), între timpi întregi sau fracțiuni de timpi, între măsuri diferite (încălecând bara) sau în cadrul aceleiași măsuri – în care caz, legato*-ul nu mai este totdeauna necesar. În măsurile cu trei timpi, s. deplasează accentul metric secundar de pe timpul trei (sau de pe segmentul lui accentuat) pe timpul doi (sau pe segmentul lui accentuat) și poartă numele de s. moale. S. poate implica întreaga structură polifonică (armonică) sau numai o singură voce, decalajul metric produs astfel între voci fiind, de regulă, generator de disonanțe. Diversele școli polifonice au elaborat reguli complexe de tratare a acestor disonanțe iar J.J. Fux, renumitul pedagog al contrapunctului (1660-1741), a consacrat s.-ei o „specie” (contrapunctul sincopat). Adeseori, s.-le se produc în lanț, rezultatul fiind modificarea temporară a structurii metrice (de pildă, 3/4 devine 6/8 și invers), crearea de unități metrice „peste bară” (ca seria de sincope „moi” din Scherzo-ul Simfoniei „Eroica” – în care doimea sincopată, sforzando, e mai puternică decât pătrimea staccatissimo de pe timpul tare, ceea ce face ca ponderea timpilor să fie inversată). În fine, s.-le în lanț, când nu afectează întregul ansamblu, duc la autonomia metrică a vocilor, structura decalată auzindu-se simultan cu cea de bază. De regulă, nuanțele și frazarea subliniază s. dar se întâlnesc și cazuri când o contracarează pentru obținerea de efecte expresive și coloristice deosebite (Cvartetul op. 76 nr. 2 de Haydn – p. I – unde s.-le sunt doar formale, indicațiile de nuanțe și articulație făcând ca accentele să cadă de fapt acolo unde le este locul, pe prima optime a fiecărui timp). 2. Majoritatea teoreticienilor includ sub denumirea de s. toate abaterile metrice, fără a diferenția s. de contratimp*, deși acțiunea celor două formule este divergentă: s. face ca accentul metric să se audă în avans, în timp ce contratimpul îl întârzie. În plus, utilizarea lor practică este diferită. ♦ Apărută de la începuturile polifoniei, s. a fost inițial apreciată mai mult în relațiile intervalice pe care le provoca față de celelalte voci. Utilizarea ei ca formulă eminamente ritmică a evoluat paralel cu consolidarea metrului* și măsurii*, proces ce s-a încheiat în Barocul muzical. Romanticii au utilizat pe scară largă s.-le în serie. S. este endemică într-o serie de culturi tradiționale, cum ar fi cele africane, de unde a fost preluată de jazz*.
Sursa: DTM (2010) | Adăugată de blaurb