Rodica Zafiu

Articol de Rodica Zafiu din seria Păcatele limbii. A fost publicat în România literară, nr. 43/2006

Percepțiile, evaluările, atitudinile vorbitorilor față de faptele de limbă joacă un rol destul de important în impunerea sau în abandonarea normelor lingvistice. Unele forme non-standard trezesc indignare sau ilaritate, altele sînt tolerate, altele - multe - trec neobservate. Adesea, eforturile canalizate au totuși succes și e instructiv să constatăm că anumite forme, considerate într-o vreme greșeli aproape generalizate, au dispărut sau cel puțin și-au redus considerabil frecvența. Nu există însă reguli și rețete: alte forme, la fel de aspru condamnate, au supraviețuit și chiar s-au impus ca variante acceptabile sau recomandate. Formele hibride de tipul vroiam, vroiai, vroia; vroisem etc. au fost explicate prin suprapunerea dintre paradigmele verbelor a vrea și a voi și sînt destul de vechi; în momentul de față, ele apar mai ales la timpuri ale trecutului (în primul rînd la imperfect, mai rar la mai mult ca perfect). Norma care exclude seria vroiam nu a fost totuși de la început explicită: în unele lucrări din prima jumătate a secolului al XX-lea (H. Tiktin, Gramatica română, I-A. Candrea, Cours complet de grammaire roumaine), forma este înregistrată ca o simplă variantă, fără nici o luare de poziție normativă: „pe lângă a vrea se utilizează foarte mult și a voi (vroi), prez. voiesc (vroiesc)” (Tiktin, ed. a III-a, 1945, p. 122). Interferența paradigmelor e produsă de identitatea semantică și de apropierea fonetică a celor două verbe.

De fapt, situația e ceva mai complicată, întrucât etimologia lui a voi este controversată (a fost explicat ca împrumut din slavă, ca derivat regresiv din substantivul voie sau chiar ca refăcut din forme ale lui a vrea - „eu voi”). Pentru unii lingviști, evoluțiile în timp ale lui a voi și a vrea sînt indisociabil legate (ca în atestările vechi sau în formele de auxiliar); de aceea, de exemplu, Dicționarul limbii române (DLR), tomul XIII, 2005, nu tratează separat un verb a voi, ci îi include atestările sub forma-titlu a vrea (cu un record de 36 de pagini de citate și descriere a sensurilor). Utilizarea mai frecventă la imperfect a fost explicată în mod foarte convingător prin necesitatea de a se evita omonimia supărătoare cu prezentul din paradigma verbului a vrea („el vrea” = el voia și el voiește). În diferite lucrări normative și în manualele școlare din deceniile trecute s-a insistat destul de mult asupra caracterului nerecomandabil al formelor de tipul vroiam, sugerîndu-se înlocuirea lor cu paradigma lui voiam. Opțiunea are totuși un dezavantaj stilistic: a voi este perceput, în comparație cu a vrea, ca ușor învechit, artificial, solemn. Valeria Guțu Romalo, în Corectitudine și greșeală, ed. a II-a, 2000 constată „larga răspîndire a formelor hibride”; și afirmă, pe baza unor citate din Noica, Șt. Bănulescu, M. Zaciu, că „raportul de frecvență pare a fi favorabil formelor respinse de lucrările normative”, că „uzul actual pare a prefera, chiar la nivelul unor experimentați stiliști (...) formele rezultate din suprapunerea paradigmelor” (p. 103).

O căutare pur orientativă pe Google (fără o verificare mai atentă a datelor) pare să confirme impresia că formele de imperfect de tip vroiam sînt cele mai numeroase în uz; ele sînt urmate la distanță destul de mică de tipul voiam - și, cu mult mai puține atestări (dintre care o bună parte literare: din Camil Petrescu, Arghezi, Ion Barbu) de vream (vroiam - 556.000 de atestări; voiam - 308.000; vream - 19.500). Raportul numeric nu se păstrează în cazul formelor de mai mult ca perfect (vroise) sau de gerunziu (vroind), ale căror atestări sînt inferioare numeric formelor corecte. De altfel, pe unele forumuri din Internet se poartă discuții îndîrjite despre aceste forme: se înfruntă susținătorii normei (care citează dicționare și îndreptare și cunosc destule despre originea fenomenului) și cei ai uzului - cu opinii extreme („poporul folosește vroiam. Tot poporul!”; „n-o fi existînd prin smîrcurile sudiste de unde v-ați conectat la internet, aici in lumea civilizata vei auzi vroiam, în nici un caz vream. De fapt io în 27 de ani n-am auzit pe nimeni zicînd io vream”, softpedia, mai 2006). Noul DOOM (2005) nu face în acest caz concesii uzului, formele de tip vroiam nefiind considerate variante literare. Se precizează, chiar în introducerea dicționarului, că „sunt considerate la fel de corecte formele verbelor a voi și a vrea, nu însă și cele rezultate prin contaminarea lor (imperfect vroiam etc.)” (p. XCVIII). Totuși, vroiam nu pare a fi considerat de vorbitori o greșeală descalificantă, ci mai curînd una tolerabilă; probabil că de multe ori nici măcar nu e perceput. În vreme ce unele abateri sînt imediat semnalate și ironizate, vroia apare constant în paginile ziarelor. Frecvența sa poate fi cu ușurință ilustrată prin citate recente din mai multe cotidiene:

• „microbuzul pe care vroia să-l depășească s-a răsturnat” (Evenimentul zilei = EZ 10.07.2006);
• „le-a spus anchetatorilor că vroia să ajungă într-o zonă aglomerată pentru a arunca mașina în aer” (EZ 27.06.2006);
• „Ceaușescu vroia cu disperare să aibă o «bombă atomică cât de mică»” (Ziua = Z, 18.10.2006);
• „bani din afacerile sale, pe care vroia să le înstrăineze de urgență” (Z, 16.10.2006);
• „și cu asta mă apropii de ceea ce vroiam să spun” (Cotidianul = C, 28.03.2006).

O situație specială are apariția formei într-o replică citată, într-un interviu sau într-un reportaj; prezență scuzabilă, motivată de nevoia autenticității, de păstrarea caracterului familiar-popular al exprimării:

• „Dacă vroiam, puteam să vorbesc cu o sută de antrenori” (Gândul, 13.10.2006);
• „Victor vroia să joace pentru că vineri nu a făcut un meci prea bun” (Libertatea, 13.02.2006);
• „Păi, dacă eram la percheziție penală... Ce vroiai să fac?” (C, 10.08.2006).

În acest caz, lupta dintre normă și deviere pare echilibrată: nici norma nu cedează, dar nici devierea nu se lasă eliminată.